Bunicii gateau …

Etichete

bucataria din Bucovina, Bucovina, Bunicii, drese, han, harul povestirii, mamuca, neniucul, parjoale, tocana cu hribi, urs cu mamaliga

Cred ca nu exista om pe lumea asta care sa nu-si aminteasca cu drag de bunici si daca or fi , ei sunt cu siguranta, exceptia care confirma regula.

Cum am mai scris deja pe blog, am avut marele noroc sa-mi petrec copilaria intr-un satuc din Suceava,  pe nume Slatina.

Multe amintiri frumoase ma leaga de acest loc magic pentru mine, printre care si gustul bucatelor pe care le gateau cu mult drag si cu multa pricepere bunicii. Pentru ca trebuie sa va spun ca nu doar bunica/mamuca gatea, ci si bunicul/neniucul, cand avea el chef.

Daca ar fi sa spun ce-mi placea si ce-mi place mai mult, cred ca as avea „l’embarras du choix”, forba frantuzului …

Si cum as putea sa aleg intre: lapte cu mamaliga la ceaun, branza de oi framantata si scrob cu tochitura si mamaliguta, drese, tocana de hribi cu ceapa verde, patrunjel si lapte scazut, pastai cu usturoi, urs cu branza si mamaliga pe plita, salata de ceapa verde cu marar, ulei, otet (specialitatea bunicului), cartofi copti in coaja in jar,
cartofi noi taiati pe jumatate, fierti in ceaun si presurati apoi cu patrunjel si mujdei de usturoi sau minunatele parjoale?

Ca sa nu fie nicio confuzie, trebuie sa va spun ca parjoalelor li se mai spune si scrijele in zona Moldovei si sunt de fapt, cartofi/barabule feliati/feliate si puse la copt pe plita, cam asa ceva:

(Sursa foto: Adrian Hadean)

Si sa stiti ca nu-mi placea doar gustul deosebit ale parjoalelor, delicioase de sa te lingi pe degete, mai ales daca presarai si putina sare mare pe ele sau mai multa, dupa caz … 🙂 .

Desi nu aveam decat vreo 5-6 ani, stiu ca exista un adevarat ritual al pregatirii parjoalelor. Mai intai, mergeam cu bunica/bunicul/matusi sa scoatem cartofii din pamant direct din gradina din spatele casei … o minunatie de gradina ce se intindea pana la poalele padurii din Dealu’ Mare.

Apoi, puneam cartofii intr-o galetusa de 5 kilograme in apa la spalat si dupa ce ii clateam bine, bine de pamant si erau curati ca cei „poleiti” din supermarket, incepea operatiunea: felierea cartofilor.

Imi placea sa vad cum cadeau rapid feliile de barabule, care galbene, care mai rozii, sub cutitul manuit de bunicul, bunica sau de unchiul Cezar.

Si-apoi ne adunam cu totii in jurul sobii, din coliba – un fel de bucatarie de vara. Eram cea mai fericita cand afara ploua, ca sa ma bucur si mai mult de atmosfera de han din coliba.

Era exact ca in povestirile din „Hanu Ancutei”. Caldura focului din vatra incazea pliata dar si sufletele celor din coliba si atunci lumea incepea sa depene amintiri, povesti sau „minciuni” cum le mai spunea bunicul/neniucul. Caci bunicul era un om corect si nu incerca sa triseze niciodata. Cand incepea sa ne spuna o poveste, el nu spunea: „Sa va spun o poveste, dragii mei.” ci, „Sa va spun o minciuna!”, ca sa faca clar distinctia intre realitate si fictiune.

Imi placea sa stau si sa-i ascult pe toti si se crea o adevarata atmosfera de familie, iar in fundal, pe acoperis se auzeau picaturile de ploaie si din cand in cand, cate un fulger razlet ne mai lumina coliba. Ma si speriam, dar si imi placea pentru ca parca simteam atunci, cat de mare este puterea lui Dumnezeu si ce mici suntem noi oamenii in fata lui. Si marea mea bucurie era ca ma aflam la adaost.

Povestirile curgeau garla, care mai cu haz, care mai cu morala si intre timp, se coceau si parjoalele pe plita.

Tin minte ca uneori nu aveam rabdare sa se coaca si le invarteam prea devreme si prima parjoala o mancam mai mult cruda, nuami bine cat sa-mi potolesc pofta si sa astept apoi cuminte coacerea parjoalelor.

Asa era cu pregatirea parjoalelor si uneori, daca ploaia se prelungea, treceam si la desert si matusile mele faceau cele mai bune clatite si/sau gogosi din lume. Alt desert nu prea aveam la tara, in afara de niste piscoturi-arici si placintele poale-in-brau, in zile de sarbatoare, dar eram fericiti si nu de putine ori, am simtit ca acolo, la Slatina l-am prins pe Dumnezeu de un picior …

Si nu m-am mai opri din povestit, dar trebuie acum sa ma opresc aici, cu promisiunea ca voi reveni altadata asupra bucatariei din Bucovina.

Cu drag, Malina … din Bucovina. 🙂

Reclame

Bicicleta cu flori

Etichete

biciclete, flori, Paris

De pe net adunate si-napoi la lume date,

pentru o zi cat mai minunata:

Multumesc, Maria-Felicia pentru postare. 🙂

Bucovina plai cu flori

Etichete

Bucovina, bunici, Canta cucu-n Bucovina, Grigore Lese, Manastirea Slatina, Slatina, Suceava, Vovon

„Nu stiu altii cum sunt”, dar eu, cand ma gandesc la bunici, vad Dealul Mare, Suha, manastirea Slatina, Bucovina si casa in care am copilarit.

Nu intentionez sa va plictisesc cu amintiri din copilarie, nu de alta, dar ar trebui sa scriu si eu cel putin un roman … Dar pentru ca uneori ne mai apuca melancolia, as sa va spun si eu cate ceva despre Vovon, bucata mea de Rai.

Asadar si prin urmare, pot sa va spun ca am avut norocul sa cresc la tara, intr-un sat din Bucovina, bucurandu-ma din plin de dragostea bunicilor.

Si nu cred ca exista om pe lumea asta care sa nu-si iubeasca bunicii, doar ca, pentru mine, ei sunt foarte importanti si pentru ca mi-au vegheat primii ani din viata. Vorba ceea „bunicii nu pot sa-i uit, cat oi trai pe pamant” si nici nu as avea cum sa-i uit pe nenicul si pe mamuca din Vovon, caci asa le ziceam bunicilor mei: „mamuca si neniucul”.

Din pacate, mamuca nu mai este, dar mi-a ramas neniucul, iar bunica mi-a lasat in suflet cea mai frumoasa zestre: amintirea unei taranci mandre Maria din Bucovina, fiinta cea mai calda si cea mai ferma de pe pamant –  semana foarte bine cu femeia din poza de mai jos:

Sursa foto – Romania mea

De la mamuca am mai mostenit dragostea pentru curatenie, pentru margele, pentru oameni si pentru Bucovina.

(Sursa foto – Bucovina te iubesc)

In satucul acela, unde se afla Manastirea Slatina, a doua ctitorie a lui Alexandru Lapusneanul, cealalta fiind la Pangarati – Neamt, am avut norocul sa copilaresc si sa mananc cele mai bune placinte, de 6 august, prajituri nuca si biscuiti „arici”, iar zi de zi: parjoale pe plita, drese, tocanita de hribi, galbiori, vinetele, branza de oaie de la stana, scrob – omleta cu oua de tara, salata de ceapa verde proaspat smulsa de pe straturi, gogosi, barabule fierte in ceaun cu mujdei de usturoi si „pintrinjel”, tocina si cel mai bun lapte cu mamaliga si ras la ceaun. 🙂 Si sa stiti ca rasul eras de baza, gustos ca un fel de nachos, o scoarta de mamaliga inmuiata in lapte. Rasul era ca un premiu, ramanea la urma in ceaun si noi verisorii, ne dadeam cu lingura peste mana, ca sa prindem mult ravnitul ras. 🙂

(Sursa foto – internet)

Si toata mancarea aceasta delicioasa era pregatita cu drag de bunici. Parca imi aduc si acum aminte „ritualul” lor: se trezeaua dimineata, bunicul facea mancare pentru caine si porc, iar bunica punea laptele la fiert pentru noi, nepoteii cei mici. Si in fiecare dimineata ma trezea mirosul de lapte fiert si cantecul cocosilor. Si desi am crescut si nu as da nici cea mai buna mancare de la nu stiu ce restaurant pe mamaliga cu lapte la ceaun.

De la mamuca mai stiusi cum se usuca menta/izma in pod, cum se facea sapunul si berea de casa, sa spal paturi si toale in parau. Cel mai mult insa, ma fascina sa o vad lucrand la razboiul de tesetut, unde facea iarna niste prosoape de pus la icoana, nu alta.

Tot de la mamuca mai stiu si toate poeziile pe care le-am retinut din serile in care mi le recita, cum sa nu ascunzi gunoiul sub pres pentru ca se supara soarele, sa iert, dar sa nu uit, sa fiu corecta si demna, sa pretuiesc inainte de toate familia si curatenia.

Si cateodata, cand stau stramb si mai gandesc drept, imi dau seama ca locul in care am copilarit, Vovonul din Slatina, este coltul meu de Rai cu: paraul Suha, manastirea Slatina, lunca plopilor, Balaceanu, Maghernita – unde megeam la cules zmeura, Dealul Mare – dealul meu sacru, padurea din spatele curtii bunicilor si nu in ultimul rand casa lor, casa in care m-am trezit in fiecare dimineata 3 ani de-a randul si apoi, in fiecare vacanta de vara:

( Sursa foto – Costin Fetic –

Casa aceasta cu dranita verde mi-a amintit de casa bunicilor)

Iar de la neniucul am invatat ca mai intai trebuie sa hranesti animalelele, „ca ele nu pot sa-si faca singure mancare”, ca „mila e la tine in portofel”, ca „munca este cea mai sfanta” si ca „boala nu vine decat la puturosi” si cate si mai cate …

Am spus si-am sa repet de cate ori va fi cazul eu cred , ca si Lucian Blaga „ca vesnicia s-a nascut la sat”. Poate ca sunt prea subiectiva, dar pentru mine, in afara de familie, nimic nu este mai de pret pe lumea aceasta decat casa in care am copilarit, la mamuca si neniucul din Vovon.

Creanga de aur

Etichete

1 martie 1837, 1martie, Ion Creanga

Cand spui „Creanga de aur„, te gandesti intai la

Sadoveanu,

dar

sa nu uitam ca se pare ca pe 1 martie 1837

(sau 10 iunie 1839 – data nasterii fiind incerta)

s-a nascut marele scriitor roman,

Ion Creanga,

autorul celebrului roman

„Amintiri din copilarie”.

Flori albastre

Etichete

Floare albastra, flori albastre, flori albastre pereche, Mihai Eminescu, pereche, zi minunata

Flori albastre, de „drago(r)bete”, dupa cum spunea un clasic in viata  🙂 .

Sursa – flori albastre de pe net adunate

si-napoi la lume date. 🙂

Pentru o zi cat mai minunata!

Inteligentii contemplativi

Etichete

contemplativi, inteligenti, inteligentii contemplativi, lenesi, oameni lenesi, porci

Vorbeam deunazi cu cineva despre lenesi … ca na’ doar traim in Romania, tara lui „Muieti-s posmagii?” Nu zic ca nu avem si oameni harnici, gospodari, oameni care s-au sacrificat pentru familiile lor plecand in alte tari, pentru a munci ca sclavii pentru un trai mai bun si pentru a le fi copiii „cu o treapta mai domn„.

Totusi, nu stiu cum sa zic si poate ca nu ar trebui sa spun asta, dar pe mine ma cam deranjeaza trantorii, pentru ca de multe ori sunt mai castigati decat cei care muncesc caci vorba ceea: „Cine-i harnic si munceste … ori e prost ori nu gandeste!” ”

Nu vreau sa fiu rea, dar o parte dintre conationalii nostri tot mai asteapta sa le rezolve statul toate problemele. De exemplu, am auzit ca un primar din nordul tarii se ruga de oamenii din satul sau sa munceasca, dupa ce le-a cautat si le-a gasit locuri de munca. Bineinteles ca acestia nu doreau sa piarda ajutorul social si sa mai mearga si la munca, asa ca l-au refuzat pentru ca …. na … „munca e grea”.

Dar haideti, sa nu ne stricam starea de Zen si sa va povestesc discutia amuzanta pe care am avut-o de dimineata:

– Stii nu vreau sa jignesc animalelele, dar eu asociez oamenii lenesi cu niste … porci.

– Ce? Cum? Asa? Cu porcii? Ce ai cu porcii? Sau este din cauza faptului ca se spune ca toti barbatii sunt porci?

– A, nu, Doamne fereste! Nu putem generaliza. Ma refeream la faptul ca oamenii din acea categorie par la fel de lenesi ca si Marele Alb.

– Offf, Doamne! Ce ai cu bietele animale? Astea sunt niste clisee! Auzi la ea: de unde stii tu ca sunt lenesi? Eu cred ca purcelusii sunt niste inteligenti contemplativi !!! Si apoi in alte tari, au devenit si animale de companie. Ce? Ti se pare mai frumos sa ai o gaina animal de companie, ca tot am vazut ca se poarta in showbizz-ul romanesc … Ce-ai vrea, sa-i vezi ca se fataie de colo colo, ca nebunii. Sau ai vrea sa-i vezi ca si cum ar avea ADHD? 🙂

– Apoi na, nu stiu ce sa zic … posibil sa ai si tu dreptatea ta. Deci, „inteligenti contemplativi” ai spus ??????? Ei asta va fi titlul unui articol de pe stele de cerneala.

Sa vedem ce parere mai au si altii despre lenesi, despre porci si inteligentii contemplativi.

Basmul pietrelor pretioase

Etichete

Aramis, Athos, castelul de safir, cerneala, D'Artagnan, muschetari, perla, Porthos, povesti, printese, safir, smarald, stele de cerneala

I. Safira

A fost odata ca niciodata , undeva intr-o tara indepartata, in Tara Soarelui-Albastru, un imparat si o imparateasa care isi doreau foarte mult un urmas.

Si cum se intampla cand ai rabdare si speranta, dorinta lor s-a indeplinit dupa ani si ani de cautari, suparari si incercari.

Astfel, exact cand nu mai avea nimeni nicio speranta, imparateasa a nascut o mica printesa, nespus de frumoasa, dar cu totul si cu totul … albastra …

(Sursa fotografii – internet)

 

Tare s-au mai bucurat parintii ca, in sfarsit, dorinta le fusese indeplinita,

insa mare le era mahnirea din cauza culorii oarecum ciudate, am putea zice noi,

a micutei printese.

Totusi, bucuria nasterii nu putea fi umbrita de o culoare atat de frumoasa, asa ca au numit-o Safira, dupa frumoasa piatra pretioasa albastra, safirul.

Peste ani, cand fetita a crescut, toata lumea o intreba de ce este albastra si ea le raspundea:

„Pentru ca m-am nascut dintr-un fir de safir!”