Bunicii gateau …

Etichete

bucataria din Bucovina, Bucovina, Bunicii, drese, han, harul povestirii, mamuca, neniucul, parjoale, tocana cu hribi, urs cu mamaliga

Cred ca nu exista om pe lumea asta care sa nu-si aminteasca cu drag de bunici si daca or fi , ei sunt cu siguranta, exceptia care confirma regula.

Cum am mai scris deja pe blog, am avut marele noroc sa-mi petrec copilaria intr-un satuc din Suceava,  pe nume Slatina.

Multe amintiri frumoase ma leaga de acest loc magic pentru mine, printre care si gustul bucatelor pe care le gateau cu mult drag si cu multa pricepere bunicii. Pentru ca trebuie sa va spun ca nu doar bunica/mamuca gatea, ci si bunicul/neniucul, cand avea el chef.

Daca ar fi sa spun ce-mi placea si ce-mi place mai mult, cred ca as avea „l’embarras du choix”, forba frantuzului …

Si cum as putea sa aleg intre: lapte cu mamaliga la ceaun, branza de oi framantata si scrob cu tochitura si mamaliguta, drese, tocana de hribi cu ceapa verde, patrunjel si lapte scazut, pastai cu usturoi, urs cu branza si mamaliga pe plita, salata de ceapa verde cu marar, ulei, otet (specialitatea bunicului), cartofi copti in coaja in jar,
cartofi noi taiati pe jumatate, fierti in ceaun si presurati apoi cu patrunjel si mujdei de usturoi sau minunatele parjoale?

Ca sa nu fie nicio confuzie, trebuie sa va spun ca parjoalelor li se mai spune si scrijele in zona Moldovei si sunt de fapt, cartofi/barabule feliati/feliate si puse la copt pe plita, cam asa ceva:

(Sursa foto: Adrian Hadean)

Si sa stiti ca nu-mi placea doar gustul deosebit ale parjoalelor, delicioase de sa te lingi pe degete, mai ales daca presarai si putina sare mare pe ele sau mai multa, dupa caz … 🙂 .

Desi nu aveam decat vreo 5-6 ani, stiu ca exista un adevarat ritual al pregatirii parjoalelor. Mai intai, mergeam cu bunica/bunicul/matusi sa scoatem cartofii din pamant direct din gradina din spatele casei … o minunatie de gradina ce se intindea pana la poalele padurii din Dealu’ Mare.

Apoi, puneam cartofii intr-o galetusa de 5 kilograme in apa la spalat si dupa ce ii clateam bine, bine de pamant si erau curati ca cei „poleiti” din supermarket, incepea operatiunea: felierea cartofilor.

Imi placea sa vad cum cadeau rapid feliile de barabule, care galbene, care mai rozii, sub cutitul manuit de bunicul, bunica sau de unchiul Cezar.

Si-apoi ne adunam cu totii in jurul sobii, din coliba – un fel de bucatarie de vara. Eram cea mai fericita cand afara ploua, ca sa ma bucur si mai mult de atmosfera de han din coliba.

Era exact ca in povestirile din „Hanu Ancutei”. Caldura focului din vatra incazea pliata dar si sufletele celor din coliba si atunci lumea incepea sa depene amintiri, povesti sau „minciuni” cum le mai spunea bunicul/neniucul. Caci bunicul era un om corect si nu incerca sa triseze niciodata. Cand incepea sa ne spuna o poveste, el nu spunea: „Sa va spun o poveste, dragii mei.” ci, „Sa va spun o minciuna!”, ca sa faca clar distinctia intre realitate si fictiune.

Imi placea sa stau si sa-i ascult pe toti si se crea o adevarata atmosfera de familie, iar in fundal, pe acoperis se auzeau picaturile de ploaie si din cand in cand, cate un fulger razlet ne mai lumina coliba. Ma si speriam, dar si imi placea pentru ca parca simteam atunci, cat de mare este puterea lui Dumnezeu si ce mici suntem noi oamenii in fata lui. Si marea mea bucurie era ca ma aflam la adaost.

Povestirile curgeau garla, care mai cu haz, care mai cu morala si intre timp, se coceau si parjoalele pe plita.

Tin minte ca uneori nu aveam rabdare sa se coaca si le invarteam prea devreme si prima parjoala o mancam mai mult cruda, nuami bine cat sa-mi potolesc pofta si sa astept apoi cuminte coacerea parjoalelor.

Asa era cu pregatirea parjoalelor si uneori, daca ploaia se prelungea, treceam si la desert si matusile mele faceau cele mai bune clatite si/sau gogosi din lume. Alt desert nu prea aveam la tara, in afara de niste piscoturi-arici si placintele poale-in-brau, in zile de sarbatoare, dar eram fericiti si nu de putine ori, am simtit ca acolo, la Slatina l-am prins pe Dumnezeu de un picior …

Si nu m-am mai opri din povestit, dar trebuie acum sa ma opresc aici, cu promisiunea ca voi reveni altadata asupra bucatariei din Bucovina.

Cu drag, Malina … din Bucovina. 🙂

Reclame

„Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat” …

Etichete

Belsugul, Bucovina, Ciresul, Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat, Lucian Blaga, Slatina, Suceava, Sufletul satului

Si sa revenim la oile noastre, adica la poezia adevarata.

Ieri am auzit o stire cum ca cel mai mare cires din Europa se afla in Alba si a fost sursa de inspiratie pentru poetul Lucian Blaga pentru scrierea poeziei „Belsug„.

Marturisesc ca mi-a placut Blaga dintotdeauna, dar nu mai mult decat Tudor Arghezi si nici decat Marin Sorescu. Ma rog, fiecare poet are farmecul lui, dar daca este sa ma refer doar la Lucian Blaga, una dintre poeziile mele preferate este:

 Sufletul satului

„Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.”

(Unchiul meu cu nepotelul lui, dintr-un sat din Bucovina)

si ma bucur ca am gasit si varianta in franceza:

„L’’âme du village – Lucian Blaga
Version française par Petru Dincă

Fillette, pose tes mains sur mes genoux.
Je crois que l’”éternité est née dans le village.
Ici toute pensée est plus lente,
et les battements de ton coeur sont plus rares,
comme s’’il ne palpitait dans ta poitrine,
mais quelque part dans les profondeurs de la terre.
Ici on guérit la soif de redemption,
et si tu te blesses les pieds
tu t’assieds sur une tertre de glaise.
Voilà, c’est le soir.
L’âme du village voltige autour de nous,
comme une timide odeur d’’herbe fauchée,
comme une chute de fumée d’auvents de chaume,
comme un jeu de chevreaux sur les tombes hautes.”

   Asadar si eu „cred ca vesnicia s-a nascut la sat”, poate si pentru ca i-am cunoscut tainele si sufletului „de mic copil”.

Bucovina plai cu flori

Etichete

Bucovina, bunici, Canta cucu-n Bucovina, Grigore Lese, Manastirea Slatina, Slatina, Suceava, Vovon

„Nu stiu altii cum sunt”, dar eu, cand ma gandesc la bunici, vad Dealul Mare, Suha, manastirea Slatina, Bucovina si casa in care am copilarit.

Nu intentionez sa va plictisesc cu amintiri din copilarie, nu de alta, dar ar trebui sa scriu si eu cel putin un roman … Dar pentru ca uneori ne mai apuca melancolia, as sa va spun si eu cate ceva despre Vovon, bucata mea de Rai.

Asadar si prin urmare, pot sa va spun ca am avut norocul sa cresc la tara, intr-un sat din Bucovina, bucurandu-ma din plin de dragostea bunicilor.

Si nu cred ca exista om pe lumea asta care sa nu-si iubeasca bunicii, doar ca, pentru mine, ei sunt foarte importanti si pentru ca mi-au vegheat primii ani din viata. Vorba ceea „bunicii nu pot sa-i uit, cat oi trai pe pamant” si nici nu as avea cum sa-i uit pe nenicul si pe mamuca din Vovon, caci asa le ziceam bunicilor mei: „mamuca si neniucul”.

Din pacate, mamuca nu mai este, dar mi-a ramas neniucul, iar bunica mi-a lasat in suflet cea mai frumoasa zestre: amintirea unei taranci mandre Maria din Bucovina, fiinta cea mai calda si cea mai ferma de pe pamant –  semana foarte bine cu femeia din poza de mai jos:

Sursa foto – Romania mea

De la mamuca am mai mostenit dragostea pentru curatenie, pentru margele, pentru oameni si pentru Bucovina.

(Sursa foto – Bucovina te iubesc)

In satucul acela, unde se afla Manastirea Slatina, a doua ctitorie a lui Alexandru Lapusneanul, cealalta fiind la Pangarati – Neamt, am avut norocul sa copilaresc si sa mananc cele mai bune placinte, de 6 august, prajituri nuca si biscuiti „arici”, iar zi de zi: parjoale pe plita, drese, tocanita de hribi, galbiori, vinetele, branza de oaie de la stana, scrob – omleta cu oua de tara, salata de ceapa verde proaspat smulsa de pe straturi, gogosi, barabule fierte in ceaun cu mujdei de usturoi si „pintrinjel”, tocina si cel mai bun lapte cu mamaliga si ras la ceaun. 🙂 Si sa stiti ca rasul eras de baza, gustos ca un fel de nachos, o scoarta de mamaliga inmuiata in lapte. Rasul era ca un premiu, ramanea la urma in ceaun si noi verisorii, ne dadeam cu lingura peste mana, ca sa prindem mult ravnitul ras. 🙂

(Sursa foto – internet)

Si toata mancarea aceasta delicioasa era pregatita cu drag de bunici. Parca imi aduc si acum aminte „ritualul” lor: se trezeaua dimineata, bunicul facea mancare pentru caine si porc, iar bunica punea laptele la fiert pentru noi, nepoteii cei mici. Si in fiecare dimineata ma trezea mirosul de lapte fiert si cantecul cocosilor. Si desi am crescut si nu as da nici cea mai buna mancare de la nu stiu ce restaurant pe mamaliga cu lapte la ceaun.

De la mamuca mai stiusi cum se usuca menta/izma in pod, cum se facea sapunul si berea de casa, sa spal paturi si toale in parau. Cel mai mult insa, ma fascina sa o vad lucrand la razboiul de tesetut, unde facea iarna niste prosoape de pus la icoana, nu alta.

Tot de la mamuca mai stiu si toate poeziile pe care le-am retinut din serile in care mi le recita, cum sa nu ascunzi gunoiul sub pres pentru ca se supara soarele, sa iert, dar sa nu uit, sa fiu corecta si demna, sa pretuiesc inainte de toate familia si curatenia.

Si cateodata, cand stau stramb si mai gandesc drept, imi dau seama ca locul in care am copilarit, Vovonul din Slatina, este coltul meu de Rai cu: paraul Suha, manastirea Slatina, lunca plopilor, Balaceanu, Maghernita – unde megeam la cules zmeura, Dealul Mare – dealul meu sacru, padurea din spatele curtii bunicilor si nu in ultimul rand casa lor, casa in care m-am trezit in fiecare dimineata 3 ani de-a randul si apoi, in fiecare vacanta de vara:

( Sursa foto – Costin Fetic –

Casa aceasta cu dranita verde mi-a amintit de casa bunicilor)

Iar de la neniucul am invatat ca mai intai trebuie sa hranesti animalelele, „ca ele nu pot sa-si faca singure mancare”, ca „mila e la tine in portofel”, ca „munca este cea mai sfanta” si ca „boala nu vine decat la puturosi” si cate si mai cate …

Am spus si-am sa repet de cate ori va fi cazul eu cred , ca si Lucian Blaga „ca vesnicia s-a nascut la sat”. Poate ca sunt prea subiectiva, dar pentru mine, in afara de familie, nimic nu este mai de pret pe lumea aceasta decat casa in care am copilarit, la mamuca si neniucul din Vovon.